Ptica leti v veliko ptico,
riba plava v ogromno ribo.
Na svetu se stvari skrivajo v svojih oblikah
kot v znakih ali v besedah.
Skrivajo se in deloma razkrivajo.
Toda obstaja jezik, ki ne skriva.
Bolj je podoben glasbi.
Če si ptica ali riba,
moraš splezati po vrvi
k ribi ali ptici, ki te vsebuje,
z enakimi oblikami, toda dosti večjimi.
Ali pa se spustiš po isti vrvi
k ptici ali ribi v sebi,
z enakimi oblikami, toda dosti manjšimi.
Med potjo boš rasel ali se manjšal,
odvisno od tega, kdo te čaka.
Takrat boš na poti spoznal glasbo,
jezik, ki ne skriva.
Toda jaz ne stojim več na koreninah plamena,
vstopila sem.
(…)
Skupaj sva se vzpenjala po ozkih stopnicah na vrt. Jaz prva. Dvignila sem roke in
razprla krila svojih oblačil. »Kako lepo se vzpenjaš!«
Polnim se z gostim zlatim parfumom. Iz ustnih kotičkov mi teče lepljiva svetloba.
Šelestim kot listič, skozi katerega gre sonce. Kot da bi imela žarke.
Njegove oči so modre kot neko nebo, ki odseva neko zemljo.
Prvi večer mi je ponudil draže žvečilnega gumija: »Bi večerjala z mano?«
(…)
Ponoči se zbudim v ritmu med pisanjem in življenjem. On zasliši ritem in pride.
Pravi, da ne potrebujem kalcija trikrat na dan. Potrebujem občutek, da sem srečna.
(…)
Imam reakcije mladostniške divjosti, ki ni prilagojena ženski prefinjenosti. Moji
izbruhi jeze so čisti in zdravi. Pokažem mu jih. Tiste ženske, ki mu pravijo, da se ne
jezijo, ki se pretvarjajo, da lahko sprejmejo kar koli, to počno zato, da bi ga zadržale.
Pravzaprav ničesar ne sprejemajo in ničesar ne razumejo in tu se začne kazati
ženska zloba.
Snamem si zapestnico z roke in si jo dam okrog gležnja. Preozka je. Z roko
poskušam objeti gleženj. Še za en prst je prostora. Pravijo, da je moški, ki lahko
ženski objame gleženj, idealni partner zanjo. Spomnim se, kaj vse lahko objamem s
prsti.
Včasih, ko hodim po terasi z zelenjem vsenaokoli, postane zrak tak kot ob
najinem srečanju. Tako kot kri v nekem telesu zamenjaš z drugo.
Opravila sem s strahom in njegovimi bojaznimi.
Njegov obraz se včasih vidi skozi mojo kožo. Tako kot enkrat, ko sem se
pogledala v ogledalu in sem imela njegov nasmeh in pogled, ki ga je imel nekega
jutra v gozdu.
Čutim te zlatega v sebi. Si moj breztežni plod. Jaz sem onkraj ženske in za žalost
in strah ne obstajam več.
(…)
Kolo bova našla, ki naju bo poneslo po morju. Njegova kolesa se bodo kotalila
po vodi in vsake toliko izkopala kak brlog.
(…)
Ženska v meni ne spi. Lahko se spremeni v zver, ker je zlobna. Da bi zadovoljila
svojo nečimrnost, mi lahko ukrade sanje.
(…)
Rada bi, da bi se ljubila kot med moškimi.
Več jokov imam. Eden je del števila žensk z rogovi. Naučila sem se ga
prepoznati. Ne jemljem ga resno. Obnašam se kot močan moški, ki pozna tisti jok:
ko se zanj zmeniš, se maščuje.
V sebi nosim tudi ime, ki bi mi ga dali, če bi se rodila kot moški.
Včasih mi on reče: »Kje si, stari!«
Začela sem čutiti, kar čuti on. Videla sem blondinko in čutila, kako bi mu bila
všeč. Tudi meni je bila všeč. Zaradi dvojnega občutka sem ponorela.
Vem, da je njegovo srce pazljivo.
(…)
Včasih se odpre kot mesnata marelica, prepojena s krvjo in živci.
(…)
Ko pomislim nate, se napolnim z medom. Vem, kako me čutiš. Sem voda, ki te
najde, te prepoji in iz tebe iztisne plimo in oseko.
(…)
Zemlja ima pod kožo nekaj, s čimer čuti, kar čuti voda, ko jo sreča. Pod mojim
mesom je nekaj, s čimer čutim, kar čuti tvoja kri, ko boža moje meso. Tam sem tvoj
dvojček.
Ko najini pomešani vodi počivata, se vidijo dobro rejene ribe s toplo krvjo, ki
plavajo tik pod gladino.
(…)
Od zdaj je vse, kar jem, sladko in tekoče, najprej pomočeno v gosto slino.
(…)
Zažgi svoje apetite in duša bo postala čista, suha, brez njihovih spolzkih olj.
Začenjam okušati njegov okus.
Ko pišem, s konico svinčnika nabodem kožico, ki me je obkolila kot na indigu.
Zame je celo odtis indiga viden.
Iz romunščine prevedel Aleš Mustar.
Pasărea zboară într-o pasăre mare,
peştele înoată într-un peşte imens.
În lume, lucrurile se ascund în însuşirile lor,
ca în semne sau în cuvinte.
Se ascund dezvăluindu-se în parte.
Există însă o limbă care nu ascunde.
Seamănă mult cu o muzică.
Dacă eşti pasăre sau peşte,
trebuie să te caţeri pe o frânghie
la pasărea sau peştele care te conţine,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mari.
Sau să te cobori, pe aceeaşi frânghie,
la pasărea sau peştele dinăuntrul tău,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mici.
Pe drum vei creşte sau te vei micşora
pe măsura celui care te aşteaptă.
Atunci, pe drum, vei cunoaşte muzica,
limba care nu ascunde.
Iar eu nu mai stau la rădăcina flăcării,
am intrat.
[…]
Am urcat împreună o scară îngustă, într-o grădină. Eu înainte. Am ridicat braţele şi
mi-am desfăcut aripile veşmântului. “Ce frumos urci!”
Mă umplu de parfum auriu gros. Lumina cleioasă mi se scurge pe la colţurile gurii.
Lumina mă lucrează, mă ţese în mii de fire subţiri. Fremăt ca frunzişul prin care
trece soarele. Parcă am raze.
Ochii lui sunt albaştri ca un cer care reflectă un pământ.
În prima seară mi-a oferit o pastilă de gumă de mestecat: “Vrei să
cinezi cu mine?”
[…]
Mă trezesc noaptea în ritmul dintre scriere şi trăire. El aude ritmul şi vine. Spune că
nu am nevoie de calciu de trei ori pe zi. Am nevoie să fiu fericită.
[…]
Am reacţii de sălbăticiune tânără, nededată la rafinamente femeieşti. Supărările
mele sunt curate şi sănătoase. I le arăt. Femeile acelea care-i spun că nu se supără,
care pretind că acceptă orice, fac asta ca să-1 păstreze. În fond ele nu acceptă şi nu
înţeleg nimic şi de aici începe o demonstraţie a maleficului feminin.
Îmi scot brăţara de la mână ca să mi-o prind la gleznă. E prea strâmtă. Încerc să-mi
cuprind glezna cu mâna. Rămâne loc de un deget. Se spune că bărbatul care poate
cuprinde glezna unei femei, este perechea ei ideală. Îmi aduc aminte ce pot eu
cuprinde cu degetele.
Uneori, când merg pe o terasă cu verdeaţă în jur, aerul devine cel de la întâlnirea
noastră. Cum înlocuieşti sângele dintr-un trup cu alt sânge.
Am terminat-o cu frica şi fricile ei.
Chipul i se vede uneori prin pielea mea. Cum odată, privindu-mă în oglindă, aveam
zâmbetul şi privirea lui dintr-o dimineaţă în pădure.
Te simt în mine auriu. Eşti rodul meu fără greutate. Iar eu sunt dincolo de femeie şi
nu mai exist pentru tristeţe şi frică.
[…]
O bicicletă vom găsi, care să ne poarte pe mare. Roţile ei se vor rostogoli pe ape şi,
din când în când, vor scobi un culcuş.
[…]
Femeia din mine nu doarme. Se poate transforma într-o bestie căci e vicleană. Şi-mi
poate fura învăţătura ca să-şi satisfacă orgoliul.
[…]
Aş vrea să ne iubim ca-ntre bărbaţi.
Am mai multe plânsuri. Unul face parte dintre numerele femeii cu
coarne. Am învăţat să-1 recunosc. Pe acela nu-1 iau în serios. Mă port ca un bărbat
puternic care ştie că plânsul acela, luat în seamă, se va răzbuna.
Port în mine şi numele pe care l-aş fi avut dacă m-aş fi născut băiat.
El îmi spune uneori “bre, bătrâne!”
Am început să simt ce simte el. Am văzut o femeie blondă şi am simţit cum lui i-ar fi plăcut. Şi mie mi-a plăcut. Sentimentul dublu m-a înfuriat.
Sunt ca inima lui de atentă.
[…]
Uneori se deschide ca o piersică de came, mustind de sânge şi nervi.
[…]
Când mă gândesc la tine, mă umplu de miere. Ştiu cum mă simţi. Sunt o apă care te
găseşte, te îmbibă şi se stoarce din tine cu flux şi reflux.
Pământul are sub piele ceva cu care simte ce simte apa întâlnindu-l. Sub carnea mea
este ceva cu care simt ce simte sângele tău când mângâie carnea mea. Acolo sunt
geamănul tău.
Când apele noastre amestecate se odihnesc, se văd peşti cu sânge
cald, bine hrăniţi, levitând aproape de suprafaţă.
De-acum tot ce mănânc e dulce şi fluid, muiat mai întâi de o salivă groasă.
[…]
Să-ţi arzi poftele şi sufletul să rămână pur, sec, fără uleiurile lor alunecoase. Încep să
gust cu gustul lui.
Când scriu, împing cu vârful creionului pelicula ce mă înconjoară, ca pe un indigo.
Şi amprenta respiraţiei mi se face vizibilă.
